A fost odată demult, demult, undeva pe plaiurile româneşti, într-un vârf de munte o stână cu multe mioare de care avea grijă un cioban. Acesta trăia singur, făcând caş şi brânză, urdă, unt. Un tânăr venea din când în când să ducă produsele la vale, în cel mai apropiat sat, încumetându-se cu greu să urce potecile ascunse care duceau până in vârf.
Ciobanul era renumit pentru produsele care se vindeau bine în sate, dar şi pentru cântecul din fluier. Suit pe o piatra mare îşi scotea fluierul de la brâu şi se pornea să cânte doine, cântece bătrâneşti cu rădăcini adânci, lăsate din moşi, strămoşi, chiar de la daci. Când punea fluierul la buze iarba, copacii, dealurile şi văile, până la munţii albaştri din depărtare începeau să vibreze uşor, iar ecoul cântecului stăruia încă câteva ceasuri după terminarea lui. În acest timp ciobanul îşi făcea treaba, mulgea oile, curăţa oalele, ţarcul, fierbea laptele, făcea caş, brânză, alegea smântâna. Când i se părea că afară se termină cântecul reluat de munţi şi văi îşi lăsa lucrul şi, urcându-se din nou pe piatră începea alt cântec, care nu se repeta niciodată, decât prin ecoul care îl ducea de la un capăt al ţinutului la celălalt. Zi şi noapte aerul vibra datorită cântecului. Prin sate şi oraşe se vorbea că doinele se auzeau de la cetăţile de lângă mare până dincolo de apa Tisei, de acolo până la Tyras (Nistru), ajungând până departe, spre miazăzi, pe malul drept al Danubiului.
Într-una din zile tânărul însărcinat cu transportul caşului apăru la marginea pădurii, îndreptându-se spre stână. Stătea la colţul ţarcului privind pe ciobanul care tocmai terminase alt cântec, iar în urma lui dealurile şi văile continuau melodia suavă. Băiatul îl aşteptă pe cioban să se coboare de pe piatră. După ce totul a fost pregătit pentru ca tânărul să plece a doua zi în sat, desagile au fost umplute, amândoi s-au aşezat pe iarba moale din faţa stânei şi au început să vorbească.
– Ce frumos cânţi din fluier, bădie…
– Mai frumos cântă ecoul munţilor, pădurea, marea, decât mine.
– Marea? Ai fost vreodată la mare?
– Nu, dar o aud mereu, laolaltă cu sunetul izvoarelor, al păsărilor. Şi acum o
aud, dacă vrei să auzi şi tu, atunci ascultă cu atenţie…
Degeaba a încercat băiatul, că el nu auzea nimic, decât ecoul doinei şi glasul oilor care mai zbierau din când în când în ţarc. Rămase tăcut, neştiind ce să zică.
– Încă nu auzi. Spuse ciobanul care îşi scoase fluierul de la brâu şi începu să cânte altă doină. Cât timp cântă, băiatul nu se mişcă deloc. Rămase cu ochii pironiţi pe fluierul care pesemne era fermecat.
Ciobanul termină de cântat şi se porni să facă treabă, căci cântecul său încă se putea auzi.
– Mai ascultă, băiete, mai ascultă, şi ai răbdare, numai aşa o să poţi auzi.
Tânărul nu răspunse. Ar fi vrut să o ia la fugă, numai să îi treacă ruşinea că nu
poate auzi marea precum ciobanul acesta.
Seara se lăsă uşor peste toată aşezarea. Soarele era deja după munte, numai ultimele sale raze cu reflexii verzui stăruiau deasupra stânii. Cântecul încă se mai auzea. Cei doi stăteau aşezaţi pe câte un braţ de fân afară, pentru că nopţile de vară erau calde, privind cerul înstelat. Ciobanul numi fiecare stea în parte pentru că le cunoştea de la bătrâni apoi, dezmierdaţi de un vânt uşor, călduţ, ce purta pe aripa lui ecoul doinei, amândoi adormiră.
Când se trezi băiatul, soarele tocmai răsărise, deja ciobanul terminase şi el cântecul şi coborî să îşi mulgă oile.
– De unde ştii atâtea cântece? Întrebă el pe ciobanul care rămase câteva clipe nemişcat, fixând cu privirea ochii săi. Tânărul se simţi uşor, parcă pluti în momentul în care ciobanul se uita la el. curând începu să audă ceva, un sunet de departe, ceva care vuia necontenit, apoi îşi lăsă mintea să zboare, el nu mai era acelaşi fiu de ţăran, băiat care muncea de dimineaţa până seara, el era nou, era chiar sunetul pe care îl auzea, era natura însăşi. Îşi reveni greu din această stare. Ciobanul stătea lângă el.
– Te-am ajutat să auzi, apoi să simţi sunetul cântecului. Ai auzit marea? Dar tânărul nu putu vorbi. Era înca slăbit după experienţa prin care trecuse.
– Este un cântec special, e doina pamântului. Eu asta cânt, ce aud. Doar nu credeai că fluierul meu e fermecat, nu? Şi ciobanul, şi tânărul au început să zâmbească. Da, asa crezuse…
– Am auzit… spuse tânărul.
– Da, dar important este să auzi în continuare, mereu, pentru că ajută. Cântecul îţi dă sfaturi, e cel mai bun învăţător. Pe un timp, demult, toţi oamenii îl auzeau. Acum nu-l mai aud, nu pentru că ar fi surzit, ci pentru ca nu mai vor să îl audă, acum mulţi nu mai cred în aşa ceva. Să nu uiţi asta.
Tânărul ridică privirea spre cer. Tot aerul vibra şi simţea cum vibraţia aceea se transformă în acorduri suave, într-o melodie dulce care aducea fericire, putere, simţea cum adie un vânt uşor care împrăştie cunoaştere şi iubire.
– Cântecul pământului… îl aud. Parcă l-am mai auzit acum mult, mult timp. E plin de înţelepciune. E fără vârstă, fără început sau sfârşit, e înalt şi înălţător…
De atunci cu trecut ani mulţi, poate sute, fluierul al cărui ecou se auzea pretutindeni a rămas uitat pe la rădăcina vreunui brad, poate chiar în scobitura pietrei pe care doinea un cioban ca multi alţii, dar ca niciunul dintre ciobanii din timpul lui. Un cioban solitar, fără nume, dar înţelept si blând, cel mai bun elev al învăţătorului său, Pământul.
Cântecul Pământului se aude neîncetat si se va auzi în eternitate printre toate lumile universurilor. Trece din inimă în inimă, vibraţia sa înaltă aduce pace, dar puţini oameni o simt. S-ar fi gândit vreodată ciobanul că va veni un timp în care nici măcar în inimi nu vom mai auzi Cântecul Pământului?
