La poarta albă a cerului
Stă o fată a codrului
Şi ea blândă îşi înalţă
Ochiul drag de sfânt azur
Ea priveşte cu speranţă
La măreţul de aur turn
A-nvăţat deja acasă
Pe Pământ, la a ei masă
Tot ce trebuia să ştie
Despre lumea sa de-atunci
Şi-a pornit spre veşnicie
Să primească noi porunci.
A zburat către iubire
Preaînaltă fericire
Amintindu-şi tot trecutul
A plutit mai sus spre cer
A-nţeles de ce e lutul
Pentru lucruri care pier.
Poarta albă se deschide
Din câmpiile aride
Ea porneşte tot mai sus
Catre cerurile înalte
Care nu cunosc apus
Pline de suflete calde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu