Trei poveşti sufite

Pe malul mării trăia odată un băiat care iubea pescăruşii.
În fiecare dimineaţă el se ducea pe plajă pentru a se bucura alături de ei: şi păsările zburau cu sutele în juru-i.
Într-o zi, tatăl băiatului îi spuse: „Am auzit că te joci cu pescăruşii – adu-mi şi mie câţiva.”
A doua zi, când băiatul s-a dus pe plajă, pescăruţii dansau deasupra lui, dar nici măcar unul nu mai cobora.Unui om i se oferiră nişte bani, dar el spuse: „Nu-mi sunt necesari pentru că am deja această monedă.”
„Şi cât timp crezi că-ţi va ajunge?” – întrebă interlocutorul. „Nu înseamnă nimic.”
El îi răspunse: „Garantează-mi că voi trăi mai mult decât îmi va ajunge acest bănuţ şi îţi voi accepta oferta.”

Un bărbat despre care se credea că a murit era pregătit pentru înmormântare, când, în toiul pregătirilor, reînvie şi se ridică în picioare dar, fiind atât de şocat de cele văzute, leşină. Oamenii l-au pus înapoi în coşciug şi procesiunea funerară porni înapoi spre cimitir.
Imediat ce au ajuns la mormânt, mortul îşi recăpătă cunoştinţa, deschise ochii şi ceru ajutorul.
- Nu este posibil să fi reînviat, strigară câţiva, pentru că moartea i-a fost confirmată de experţi mai mult decât competenţi.
- Dar sunt viu! Strigă bărbatul şi ceru ajutorul unui jurist, om de ştiinţă binecunoscut pentru imparţialitatea de care dădea dovadă.
- O clipă, spuse expertul, în vreme ce se întoarse şi începu să numere persoanele îndoliate. El continuă: cu toţii am auzit ce-a avut de zis presupusul decedat. Acum aş dori să aud şi opinia celor cincizeci de martori prezenţi aici. Care-i adevărul?
- Este mort! Strigară într-un glas martorii.
- Atunci îngropaţi-l, mai spuse expertul.
Şi îngropat a fost.

Cugetări ale lui Brâncuşi

Priveam îndelung sculpturi de-ale altora prin muzee, de-ale tuturor acelora cu talente sigure – şi pe-ale mele. Ce mă supăra? Frumos sculptate, frumos dăltuite, frumos lustruite şi migălos şi bine redate toate detaliile: aproape nimic de zis! Da... dar nu erau vii! ... Parcă ar fi fost nişte fantome! ... Încremeniri... Eu doresc să dau mişcare şi viaţă, avânt şi bucurie curată. Mă supăra tot mai mult impresia de criptă şi funerar pe care mi-o dăruiau sculpturile acelea. Şi, încetul cu încetul, drumul meu s-a croit.Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să-i fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe. Nu-mi îngădui ca să le copiez... căci orice imitaţie a suprafeţelor naturale este fără de viaţă. Nu posed idei gata făcute. Îndepărtez toate formele accidentale. Transform accidentalul în aşa măsură, încât să devină identic cu o lege universală...mă aflu pe făgaşul căutărilor. Ne găsim cu toţii la sfârşitul unei mari epoci. Şi este necesar să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor şi să regăsim ceea ce s-a pierdut...

Simplitatea nu este un scop în artă, însă ajungi la simplitate fără voia ta, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor. Simplitatea este în sine o complexitate – şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să îi înţelegi valoarea.