Cugetări ale lui Brâncuşi

Priveam îndelung sculpturi de-ale altora prin muzee, de-ale tuturor acelora cu talente sigure – şi pe-ale mele. Ce mă supăra? Frumos sculptate, frumos dăltuite, frumos lustruite şi migălos şi bine redate toate detaliile: aproape nimic de zis! Da... dar nu erau vii! ... Parcă ar fi fost nişte fantome! ... Încremeniri... Eu doresc să dau mişcare şi viaţă, avânt şi bucurie curată. Mă supăra tot mai mult impresia de criptă şi funerar pe care mi-o dăruiau sculpturile acelea. Şi, încetul cu încetul, drumul meu s-a croit.Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să-i fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe. Nu-mi îngădui ca să le copiez... căci orice imitaţie a suprafeţelor naturale este fără de viaţă. Nu posed idei gata făcute. Îndepărtez toate formele accidentale. Transform accidentalul în aşa măsură, încât să devină identic cu o lege universală...mă aflu pe făgaşul căutărilor. Ne găsim cu toţii la sfârşitul unei mari epoci. Şi este necesar să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor şi să regăsim ceea ce s-a pierdut...

Simplitatea nu este un scop în artă, însă ajungi la simplitate fără voia ta, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor. Simplitatea este în sine o complexitate – şi trebuie să te hrăneşti cu esenţa, ca să poţi să îi înţelegi valoarea.