Râul Libertăţii

Odată, demult, a fost descoperit un ţinut unde libertatea curgea ca un râu limpede şi răcoritor. Şuvoaiele minunate se întindeau în locuri unde curenţii râului erau mai slabi. Mulţi oameni vroiau să locuiască în acest nou ţinut pentru a se împrospăta; ştiau că puterea Libertăţii era mare, că le vor reînnoi speranţa şi că îi vor umple de energie, aşa că au venit, grăbindu-se să intre în apa râului. Ei spuneau: „iată măreţia ţinutului cât timp va curge şuvoiul puternic şi limpede oamenii vor fi plini de lumină şi de speranţă, viaţa va fi viguroasă şi abundentă”. Dar dacă această apă va înceta să curgă sau dacă va deveni tulbure totul are să decadă şi să moară.
Noul tărâm prospera. Oamenii au curăţat pământul şi au construit oraşe mari. Invenţii remarcabile şi noi idei au apărut, aducând bogăţie în ţinutul Libertăţii. Oamenii au devenit fericiţi că puteau trăi într-un ţinut atît de măreţ. Au început să se mândrească: „ce bine au construit şi cultivat pământul mâinile noastre”. Mândria lor a crescut tot mai mare şi mai mare. Nu ştiau că prea multă mândrie ar putea să îi orbească. Nu ştiau că prea multă mândrie ar putea să îi facă aroganţi, idioţi. Şi asta s-a întâmplat pentru că au vrut să conducă râul. Nu i-au lăsat pe cei care nu arătau familiar sau pe cei care vorbeau diferit să ajungă la râu, având falsa credinţă că străinii nu îl meritau, uitând că până acum puţin timp şi ei erau străini.
Când noi idei au fost propuse de unii, ceilalţi au început să îi ridiculizeze pentru că acum se temeau să schimbe vechea gândire. Cănd unii dintre ei au apărut şă au început să ia mai mult decât meritau, oamenii nu i-au împiedicat, în schimb au început să facă la fel. În loc de a-i ajuta pe cei care erau bolnavi şi slabi, au început să îi certe şi să îi critice pentru neputinţa lor. Când un înţelept s-a ridicat şi a spus: „priviţi, apele sunt tulburi”, ei nu au putut să vadă pentru că mândria îi orbise. Când acesta a încercat din nou să îi facă să vadă, l-au redus la tăcere deoarece viziunea lui i-a înfuriat. Cum de puteau să se comporte diferit acum? Ei iubiseră râul imediat ce l-au văzut, proaspăt şi limpede şi nu suportau să îl vadă decăzut. Copiii, neorbiţi încă de bătrâni au văzut apa şi ei au început să se plângă. Dar părinţii lor i-au numit nerecunoscători şi i-au pedepsit. Şi chiar dacă râul devenea tot mai mic şi plin de noroi, liderii spuneau că de fapt e puternic şi limpede şi că apa trebuie trimisă într-un ţinut arid. Oamenii i-au crezut şi au lăsat ca apa să fie luată şi dusă altundeva.
Oamenii, văzându-şi speranţele murind şi energia lor pierzându-se, în final au privit râul. Au văzut că era murdar şi că nu mai curgea. Disperarea puse stăpânire pe ţinut. Toţi au devenit confuzi, nu ştiau ce să facă. În întunecimea acelui moment au auzit multe voci. Unele spuneau: „râul este inutil, are o eficienţă mică. Prea multă libertate cauzează nesupunere. Oamenii nu sunt pregătiţi pentru Râul Libertăţii... poate mai târziu. Vom opri râul şi îi vom da drumul iar.” Dar alte voci spuneau: „lăsaţi-ne să muncim pentru ca apele să fie reci şi să curgă din nou. Râul a devenit tulbure din cauza prostiei noastre. Poate deveni din nou limpede datorită înţelepciunii. A stagnat din cauza neglijenţei, dar poate reveni datorită atenţiei noastre”.
Oamenii, ascultând au spus: „viaţa sau moartea Râului Libertăţii... e în mâinile noastre”

(O parabolă citită de Orson Wells)